Articol scris de George.

Drumul Brașov-Bâlea a fost unul nenatural. În mod normal când pleci undeva, te duci către destinația finală, aceea în cazul nostru fiind Marea doar că startul avea să fie de la înălțime – Bâlea. Atmosfera a fost destul de tăcută, probabil fiecare își făcea planul, ne repetam în cap că o să fie bine, că o să ducem la capăt tura asta – fiecare în felul lui. Pentru o primă urcare a mea pe Transfăgărășan nu am văzut mai nimic din împrejurimi, știu doar că la ieșirea din pădure am avut un moment de uimire pentru cât mai e până sus și după niște serpentine am ajuns în acel punct. Sus facem ultimele verificări la bicicletă, Ergo își aranjează gelurile, câteva poze, un Allez! scurt și s-a dus.
Am început și eu coborârea de la Bâlea dar l-am pierdut destul de repede, s-a dus lansat să acopere cât mai mult din cei 500+km până la lăsarea întunericului, timp în care am putut și eu să mă bucur de peisaje deși eram cu mintea în altă parte, la scenarii care puteau să se concretizeze și situații la care eu să nu am o soluție.

O oră mai târziu – primul test. Ajung în spatele lui, drumul destul de prost, sare un bidon de pe bicicletă. Sar și eu la fel de repede din dubă, recuperez bidonul – e spart, fuck ! Noroc că am luat unul extra. Schimbăm bidoanele – am trecut testul.

Cât unii se bucură de mersul cu bicicleta eu încep cursa proprie, de a face cumpărăturile necesare cât mai repede. Supe – check, cola – check, suc de portocale – check, lapte de orez – check, chifle – check (golesc vitrina). La ieșire trec pe lângă grill și zic că mi-ar prinde bine un meniu de acolo, mă apropii și văd că e vitrina goală – o să mă gândesc mai mult la pizza din seara anterioară.
Era trecut de ora 21, întunericul se lăsase destul de bine și simțeam cum începea partea complicată a traseului-noaptea.

Eram în urmărirea lui de mai bine de o oră, prin bezna satelor unde te mai intersectai cu câte o mașină și speram ca în orice moment să îmi apară în față. Greșesc drumul de două ori, ajung la un giratoriu în zona Pitești, îl fac de 3 ori și de la mai bine de 1km distanță văd o lumină roșie (dacă era albă era demnă de un far de coastă) puternică cum nu am văzut pe multe mașini. BINGO! Ne regrupăm, schimbăm niște cuvinte legate de coborârea lui, de ce cumpărături am făcut, un refill la nutriție și înapoi fiecare la pedalele lui. Urma să îi stau în spate toată noaptea și să ajung să urăsc stopul ăla pe care m-am bucurat să îl zăresc. Sistemul de lumini Varia testat în această tură este mai enervant ca nimic altceva din Univers după ce petreci 28 de ore în spatele lui și vizibil de pe Marte. Kudos!

KM trec, duba ajunge la borna 236600, deranjăm niște câini care îl latră pe singurul ciclist de pe o rază de 100km, îi claxonez iar noi ne apropiem de checkpointul serios de la Corbeanca. Mai aveam 10km pînă la CP și ajungem la o cale ferată unde a trebuit să ne oprim – care erau șansele ca la 3 dimineața să ne intersectăm cu un marfar de 30 de vagoane?

Ajunși în CP încep să umflu la saltea, el se bagă la somn în fața oficiului poștal pentru ce aveau să fie prea puține minute iar eu încep să pregătesc cina/micul dejun/cafeaua în cea mai mare liniște și cumva într-o viteză de neexplicat. Îi dau trezirea și parcă lovit de marfarul de adineauri își mănâncă supele, bea și se închină la gazpacho, termină și cafeaua pe care trebuia să o fac mai tare. Niște stretching, refill la geluri/lichide și printre picături de ploaie își reia drumul – primul test picat. Prea multă oboseală acumulată, prea puțin somn – după 30 de minute îmi face semn să ne oprim pentru un somn ceva mai lung.

Oprim la marginea unui câmp, golesc jumătate de dubă și se bagă la somn. Eu rămân să păzesc bicicleta și toate proviziile rămase afară, într-o ploaie din ce în ce mai serioasā. Ațipesc de câteva ori cu grija că nu o să mai găsesc nimic afară, iar la 6am când ploaia s-a oprit îi dau trezirea care sare mult mai energic de data asta. Se spală pe dinți și înapoi la drum.

Bornele trec înspre Slobozia, încep să clipesc odată cu stopul bicicletei, niște pescari ne îndrumă pe un drum mai bun decât aveam noi în plan și încep telefoanele cu suport car#2, Cristina/Alex/Antonia cu care trebuia să ne intersectăm la un moment dat și să facem CP Slobozia. Cred că fiecare suport car are nevoie de suport car-ul lui, îi căutam mașina lui Alex în sens opus din ce în ce mai des și nu mai apărea. Mă opresc să fac plinul, să îmi mai dau reset la încheieturi și gânduri. Ies din benzinărie cu mai multă speranță, mă regrupez cu el și în 10km primim flash-uri din față – Alex ! Super, mă pot duce să pregătesc CP în Slobozia: supe, gazpacho, multă pâine&cola.
Aici a fost un checkpoint și pentru mine, am putut să mă relaxez pentru câteva minute, să mănânc ceva – posibil să mă fi bucurat mai tare decât el că îi avem pe Cristina&Co. alături în momentul ăla.

Continuăm drumul cu două mașini, eu încerc să îi fac viața mai ușoară și să îl mai feresc de vântul puternic de câmpie stând în fața lui. Greu de ținut o viteză constantă cu mașina în timp ce la 1-2 metri în spate e un băiat care pedalează de 400km, încordare maximă dar speram să funcționeze.
Câteva opriri din 20 în 20km și câteva glume cu cotiera mai târziu, prin câmpul aglomerat cu turbine eoliene pe un apus de zile mari peisajul era la fel de SF ca toată această tură când mi-a zis prima dată de ea în drum spre camping cu 2-3 săptămâni în urmă – “trece anul și nu am făcut nimic stupid”.

Odată cu lăsarea întunericului trecem printr-un ultim moment intens – câteva minute de relaxare pe marginea drumului pentru el, ceva sentimente de panică pentru noi restul. Un test trecut probabil nu foarte ușor, dar după care obiectivul setat a fost destul de clar – până la capăt fără nicio oprire.

Cred că asta a fost mentalitatea de la bun început și lupta dusă încă de la Bâlea: „până la capăt fără nicio oprire”. Nu înseamnă că nu am făcut deloc pauze, dimpotrivă, ne-am oprit de câte ori a fost nevoie dar am fost tot timpul cu mintea la „cât mai e până la final, până în checkpoint”, parcurgeam traseul în avans, nu lăsam concentrarea și obiectivul setat să se dilueze cu oboseala fizică, cu lipsa orelor de somn sau în „ce comod e scaunul ăsta, aș putea renunța acum și să mă urc în dubă”.

Și acum toată lumea: NĂĂDDDLLLAAAAACCCC !!!

Menu